Ganduri, oameni, sentimente, locuri

Melancolia mi-a patruns subtil sufletul. M-am trezit la fel de trista cum am adormit gandindu-ma ca azi e ultima zi de vara. In mare parte am reusit sa fac ceea ce mi-am propus inca de la inceput, dar as fi putut face mai multe. As fi putut sta mai multa singura la locul meu de liniste, mi-as fi putut asculta mai mult sufletul, as fi putut medita mult mai mult asupra lucrurilor din viata mea, as fi putut trai mai intens dulcile nostalgii, as fi putut merge mai des sa admir apusul soarelui, as fi putut petrece mai mult timp cu oamenii dragi, as fi putut citi mai mult, as fi putut fi mai des acolo pentru cei care ma cautau si  care aveau nevoie de o discutie cu mine sau de o vorba calda venita din partea mea, as fi putut privi cerul din multe locuri, as fi putut merge la mare, as fi putut admira mai mult frumusetile  naturii, as fi putut asculta mai mult de pe malul Oltului cantecul greierilor sau al broscutelor caci iubesc tare mult sa fac asta, as fi putut zambi mai des, as fi putut sa ma indragostesc din nou, dar prima iubire imi arde in suflet si-mi va ramane pentru totdeauna imprimata pe peretii inimii, as fi putut sa visez si sa imi doresc mai mult, as fi putut sa-mi imbratisez  prietenul cel mai bun mai mult, as fi putut….Acum profit mult de faptul ca inca mai sunt acasa, ca sunt langa parintii mei, langa oamenii dragi, la locurile natale, langa prietenii mei, aproape de copilarie si de cerul meu de acasa care imi ofera liniste sufleteasca. Nicaieri nu se vede cerul mai frumos decat acasa.

Mi-am dezamagit prietenul  si am trecut peste cuvantul lui. Am gresit fata de el. Totul putea sa fie altfel.  Nu e nimeni de vina pentru asta, doar eu ca am fost incapatanata si nu am ascultat ce mi s-a spus.  Am facut ceea ce am simtit la momentul respectiv, dar nu m-am gandit ca as putea dezamagi sau rani pe cineva si cu atat mai mult pe prietenul meu. Nu e nimic de facut, lucrurile se vor aranja si va fi bine. Nu s-au schimbat prea multe. Suntem aceiasi prieteni, impartim aceleasi amintiri, respiram acelasi aer, suntem mereu acolo unul pentru altul. Stiu ca daca l-as suna sa ii spun ce am pe suflet nu mi-ar intoarce spatele, ci m-ar asculta cum a facut-o mereu si asta ma motiveaza sa merg mai departe si sa cred cu tarie ca va fi bine. Nu il gasesc intotdeauna in dreapta mea, dar il gasesc intotdeauna in sufletul meu. Ma intrebam intr-un articol anterior daca s-a asternut praful peste legatura noastra si peste sentimente. Acum imi pot raspunde clar la aceasta intrebare fara nicio ezitare. Nu s-a asternut si nu se va asterne vreodata. Sunt realista si privesc si partea plina a paharului, dar si fundul. Orice s-ar intampla nu ne vom pierde niciodata definitiv. Ne leaga multe amintiri, multe locuri, multi oameni, multe melodii, multe momente, multe povesti, multe dureri, multe zambete, atat de multe incat daca cineva ar incerca sa mi le ia, as ramane doar cu un suflet pustiu si gol. Pentru mine el inseamna enorm de mult, atat de mult ca nu-mi pot spune in cuvinte sentimentele. Uneori raman fara cuvinte in fata sentimentelor si trailor.

De ceva timp ma tot gandesc la momentul cand o sa plec. Ma simt tot mai presata de timp caci vad in fiecare zi cum  trece ca nebunul, fara sa ii pese de cineva sau de ceva. Astept sa plec, sa ies din aceste cercuri ce nu-mi permit sa fac ceea ce vreau,  sa cunosc oameni si povesti noi, sa privesc cerul dupa meleaguri necunoscute, dar care sa devina locurile mele de liniste, sa ma dezvolt personal asa cum imi doresc si cum isi doresc si cei dragi sa ma vada. Traiesc cum stiu momentele din liceu, dar nu asa cum ar trebui, insa imi vor lipsi peste catva timp. Imi va fi dor de cei mai dragi oameni, de parintii mei, de familia mea, de locurile natale, de Oltul meu unde ma retrag de fiecare data si imi ascult sufletul, de unde imi iau liniste, de strazile pe care mi-am julit genunchii si m-am jucat ani la rand cu cea care mi-a fost cea mai buna prietena, de tot ce inseamna acasa!

E frumos ceea ce simt acum, e frumos trecutul pe care nu am stiut cum sa-l traiesc, sunt frumoase amintirile pe care le-am adunat ani la rand. Sunt frumoase toate lucrurile din viata mea, chiar daca uneori ma lasa invaluita de regrete si tristete si le vad doar pe cele urate, stiu ca sunt mai multe frumoase si bune. Am speranta pentru viitor si cateva vise ce sper ca mi se vor indeplini si nu mi se vor ruina ca altele. Am nostalgie si dor pentru trecutul mai concret decat prezentul pentru care nu am nimic. Traiesc fiecare moment fiind eu si ma separ de lume atunci cand ma simt iubita si protejata. Poate mi-e dor de el, de noi, de acele momente unice si de neuitat, de imbratisarile lui tandre prin care imi arata iubirea, de saruturile atat de dulci….

Imi e liniste in suflet, imi e fericire si nostalgie, imi e dor si bucurie, imi e vara chiar daca isi ia ramas bun, imi e toamna, imi e speranta si incredere, imi sunt dorinte si vise, imi sunt dezamagiri si regrete, imi sunt amintiri, imi sunt cuvinte, imi sunt rani, imi sunt oameni si melodii, imi sunt povesti, imi sunt locuri si momente, imi sunt trairi, imi sunt intrebari si raspunsuri, imi e timp, imi e trecut si prezent, imi sunt alegeri si  lupte,  imi sunt emotii, imi sunt revederi si despartiri, imi sunt atat de multe…

 

 

Un bilant al trecutului

29 august 2013, a fost un nou inceput pentru mine.

Fara sa imi dau seama, a trecut un an de cand am scris primul articol cu bucurie, cu emotii si cu speranta in suflet. Acum imi dau seama de influenta pe care a avut-o blogul asupra mea. A fost un impuls spre dezvoltarea mea personala. Cu fiecare articol scris, m-am regasit mai mult. Datorita pasiunii pentru scris, am cunoscut oameni frumosi sufleteste, pe care ii respect si ii admir pentru ceea ce sunt.

Ma uit in urma si simt nevoia sa fac un bilant al trecutului.  Revad momentele in care am sperat, am visat, am renuntat, am stat singura, am meditat, am gustat din frumusetea naturii, am fost dezamagita, am facut poze, am cunoscut oameni noi, am plans, am ras, am alergat desculta pe iarba asa cum faceam cand eram mica, am fost incarcata emotional, am depanat amintiri, am citit, am scris, am admirat apusul soarelui singura sau impreuna cu cineva, mi-au fost spuse cuvinte ce m-au miscat emotional, dar care nu stiu acum cat de sincere au fost, am privit cerul, am ascultat povesti, m-am plimbat, m-am regasit, m-am schimbat, am fost determinata sa plec si sa imi doresc sa nu ma mai intorc, am iertat, am scris o scrisoare, am revazut oameni dragi, mi-am depus candidatura ca voluntar in tabara din Tara lui Andrei, am devenit membru in comunitatea lor, am crescut si continui sa o fac cu pasi destui de repezi.

Blogul este o oglinda a propriilor sentimente si o legatura spre trecut. Texte scrise cu mult suflet si multa pasiune, aduc cu ele amintiri si nostalgie. Prin intermediul scrierilor mele, unele adevarate file de jurnal, empatizati cu tot ce simt, tot ce cred si tot ce traiesc eu. Cand vreau sa ma refugiez, ma retrag subtil de lume si scriu. Iubesc sa fiu inconjurata de oameni, dar am momentele mele cand am nevoie sa fiu singura, sa imi ascult gandurile. Am scris in nenumarate articole despre oamenii pe care i-am pierdut si despre copilarie, despre prietenie, despre viata, despre lectii, despre societatea de astazi. Am descoperit scriind o Giorgiana mai puternica si mai optimista.

Ce m-a determinat sa ma apuc de scris?  Faptul ca treceam prin momente grele , sufleteste vorbind si nu aveam pe nimeni in fata caruia sa ma destainui.  Tot ce aveam era o inima ranita. Au fost momente cand am vrut sa renunt la scris, cand ceea ce faceam nu ma multumea, cand credeam ca nu voi ajunge nicaieri si ca imi pierd timpul degeaba, cand am fost judecata pentru faptul ca scriu,  insa mereu am gasit ceva de care sa ma agat si care sa ma determine sa imi doresc sa merg mai departe, realizand astfel ca nimic nu este intamplator, ca totul se intampla cu un motiv. Nu scriu pentru a impresiona, nu pretind a fi  scriitoare si nu ma cred mai presus decat cei din jurul meu. Scriu cand simt nevoia sa stau de vorba cu mine si  cand mi se aduna prea multe in suflet si nu le mai fac fata.

Desi la inceput nu am stiut ce vreau sa fac cu acest blog si l-am privit ca pe o provocare, pe parcurs a devenit o parte din mine. Sunt fericita ca mi-am respectat limitele impuse si ca am ajuns aici.  Am mii de motive pentru a merge mai departe. Sa scrii pe un blog necesita concetrare si nu este deloc un lucru simplu. Perseverand si pastrandu-mi relevanta, nu am gasit un trib care sa ma urmeze, ci doi-trei prieteni interesati de ceea ce scriu. Si imi  este suficient, pentru ca deja am castigat.

Pasiunea si sensibilitatea, doua insusiri ce ma caracterizeaza. Privirea unui copil este pura, limpede, emana bucurie si speranta si de aici numele blogului, Privire de copil.

 

header

 

 

Miroase a toamna

A trecut timpul. Nu am mai scris si imi era dor. Am facut, am vazut si am trait destule in tot acest timp. Sunt melancolica si gandul imi e departe. Intrebari mi-am tot pus in acest timp in care am lipstit si cred ca e momentul sa stau de vorba cu mine si sufletul meu si sa imi raspund la ele.
Am revazut oamenii dragi, i-am imbratisat, am fost surprinsa cu gesturi si cuvinte calde. Am admirat pustietatea frumusetii, am stat impreuna cu el pe malul Oltului, ne-am privit in ochi, ne-am tinut strans de mana, ne-am sarutat si cu dor de noi am trait si alte momente de neuitat. Imi era dor sa il tin de mana, sa fiu tandra, sa il sarut ca un copilas pe obraz si apoi sa ma rusinez si sa fug,  sa ma stranga tare de tot in brate,  sa ma joc in parul lui, sa il privesc in ochi, sa mai stau la discutii in noapte tarziu cu el, sa avem momentele noastre de liniste, sa privim cerul, imi era dor de dragoste, de mine vesela si plina de viata, de rasete de copil, imi era dor de el! Cand l-am vazut prima data dupa 4 luni, timp in care am pastrat legatura, dar foarte rar am stiut ceva unul de altul, mi s-a umplut sufletul de emotii, aveam ochii mari, plini de bucurie, de speranta, de surprindere, de lacrimi…de fericire.  Am primit cadou de la el un colaj al carui continut cuprinde povestea noastra. Un colaj despre iubire, despre prietenie, despre diverse lupte duse cu noi, cu viata si cu cei din jur, despre lectii, despre infrangeri si succese, despre dorinte si intamplari, despre cei mai frumosi ani din viata mea, despre dezvoltarea mea persoanala. NU regret nimic sau poate doar faptul ca am vorbit cu el deschid despre orice, dar mai putin despre mine si sentimentele mele.  Imi pare rau ca nu i-am spus ca in sufletul meu nu s-a schimbat, ca inima mea tresare mereu la auzul numelui lui, ca nu am sarutat niciodata alte buze si nu am strans in brate alt corp, ca nu am putut sa ajung sa iubesc pe altcineva, ca noptile in care a fost luna plina am stat singura pe iarba si m-am gandit la noi, ca am plans pe 6 iulie, ca i-am simtit mereu lipsa, ca l-am cautat in fiecare baiat pe care l-am cunoscut sau intalnit pe strada, ca fiecare bataie a inimii e doar pentru el.

Am ascultat muzica, am petrecut clipe frumoase si de neuitat, am citit carti, am gresit, am luat decizii, am crescut mult in ochii celor dragi si pana in momentul de fata mi-i am mandri de mine, am trait si ascultat tot felul de povesti, am mai primit cateva lectii, au mai curs cateva lacrimi, am mai pierdut cativa oameni, am mai primit niste dezamagiri, dar toate au avut rolul de a ma schimba si de a ma transforma in cine sunt astazi. Am visat, am asteptat si am sperat prea mult la plecarea la mare. Nu vreau sa vorbesc despre asta, dar lacrimile nu au intarziat nicio clipa sa apara, dezamagirile nici ele. Mi le-am primit cu varf si indesat. De la mine, de la cei din jur. Toate planurile, toate dorintele, toate visele si prioritatile stabilite, s-au spulberat. Nu-mi mai ramane nimic de facut, doar sa merg cu capul sus mai departe si sa sper intr-o revedere vara viitoare.

In ultimul articol am vorbit ca si cand s-ar fi intamplat ceva cu prietenul meu. De ceva timp il simt distant si tot mai absent.  Ma gandesc unde am gresit :-? :-( Am gresit oare? Nu-mi pot raspunde la aceste intrebari,  nu mai pot nici macar sa ma incurajez ca va fi bine cum o fac de obicei. Nu stiu ce face, cum se simte, nu mai stiu nimic de el. Sunt disperata si imi tremura sufletul… Ce sa se fi intamplat cu noi? Cine e vinovat? Poate sunt bleaga si imi fac griji aiurea, dar un sentiment necurat ma bantuie de ceva timp…Unde sunt mesajele de buna dimineata, unde sunt cuvintele lui calde, unde sunt saruturile pe frunte pline de dragoste, unde sunt bratele acelea puternice,  unde imi este el?  Simt nevoia sa evadez, sa plang pe umarul cuiva, sa rad impreuna cu cineva, sa imbratisez, sa vorbesc, sa stau pur si simplu…dar el nu e aici si nu stiu cand va mai fi….

Mi-am pierdut definitiv inima si parti din ea.

Dulce august

Simt gustul dulce al lui august. Un apus superb ma indeamna sa ies si sa il admir in toata splendoarea lui. Ma umplu de energie pozitiva ori de cate ori privesc cerul. Am sufletul plin de emotii, de fericire, de nostalgie, de entuziasm, de bucurie, imi vine sa plang si sa rad cu gura pana la urechi in acelasi timp. M-a cuprins dorul de locurile natale, de oamenii dragi, de tot ce inseamna 17 ani. E un amalgan de sentimente in sufletul meu si nu stiu cum sa le fac fata.

Imi e dor de diminetile racoroase cand alergam desculta pe iarba plina de roua. Imi e dor de locurile pe unde mi-am purtat pasii copilariei, acum si pe cei ai adolescentei. Imi e dor de oamenii pe care ii am prin aceste colturi de Univers. As da orice ca sa ii imbratisez pe toti si sa le spun ce inseamna pentru mine si cat de mult ii iubesc!

Imi e dor de oameni frumosi sufleteste si sinceri.  Imi e dor de simplitate, de liniste, de dragoste, de sinceritate, de natura, de tot frumosul asta ce ma fascineaza cu fiecare zi mai mult.

Imi e dor de mine copil.  Imi e dor de cea pe care ani la rand am numit-o cea mai buna prietena. Dupa atat timp, o simt la fel de aproape de sufletul meu ca acum cativa ani cand am lasat-o sa plece.  E parte din mine, din tot ce sunt si voi fi vreodata.

Imi e dor de aerul proaspat de munte, de linistea de acolo, de un ceai savurat la apusul soarelui, de prospetime.

Imi revad copilaria amintindu-mi toate acestea. Imi place ce vad, toate imi par desprinse din basme.

Imi e dor de mare.  Nu am mai vazut-o de 5 ani.  In curand voi fi acolo! Ard de nerabdare, nu mai am stare si devin agitata. Visez in continuu sa am urmerii arsi de soare, talpile desculte, buzele sarate, sa desenz inimi pe nisip, la promisiuni, la cugetari, la mare in toata splendoarea ei. Mi-am semnat prioritatile pentru tot timpul pe care il voi petrece la mare.  Sunt plina de entuziasm si plecata tot mereu cu gandul la ziua cand ma voi vedea pe plaja. Voi lasa in urma tot si ma voi bucura ca o nebuuuuuuna. Voi fi doar eu si marea. Voi putea sta de vorba cu sufletul meu.  Ii voi vorbi marii despre viata mea din ultimii 2 ani, despre baiatul pe care il iubesc din tot sufletul, despre prieteni, despre dezamagiri, despre regrete, despre oamenii pe care i-am cunoscut si despre cei pe care i-am pierdut, despre cat m-am maturizat si m-am schimbat, despre influenta blogului asupra mea, despre tot si toate.

Mi-as dori sa te pot lua de mana sa fugim amandoi la mare.  Sa iti vad mutra aia de copil, bucuria dupa chip, zambetul larg si entuziasmul cand te vei vedea la mare. Parca mi te si imaginez. Bucurandu-te ca un cooopil si spunandu-mi sunt pentru prima data! Cat mi-as dori sa ne plimbam tinandu-ne de mana pe malul marii, sa mergem desculti pe nisip, sa ascultam linistea, sa depanam amintiri, sa povestim, sa radem, sa ne jucam, sa stau cu capul pe picioarele tale si sa te joci in parul meu ca odinioara, sa stam imbratisati, sa alergam, sa facem tot ce nu am facut vreodata impreuna! Sa admiram rasaritul si apusul soarelui, stele si luna. Sa ne bucuram unul de altul mai mult ca oricand. Sa fim doar noi doi si marea! Un trecut comun, ne apropie inevitabil.

Devin putin nostalgica gandindu-ma ca vara se cam termina. Nu am apucat sa ma bucur indeajuns de soare, de caldura, de distractie, de momente cu oamenii dragi, de fericire, de calatorii, de meditari, de libertate, de rasfatul zilelor de august, nu am imbratisat indeajuns. De fapt nu m-as putea satura vreodata de aceste aspecte frumoase ale vietii. Mi-as dori sa fie 6 luni din an vara.

 

Ganduri de august

 

Mai ieri ne-am revazut, ne strangeam in brate si ma sarutai parinteste pe frunte asa cum m-ai obisnuit. Mai ieri mi-ai spus: Te-ai schimbat, copile. Momentele cu tine as vrea sa le traiesc la nesfarsit,  sa ma bucur de prezenta ta oricand. Nu exista cuvinte ca sa pot descrie ce insemni pentru mine, ce ai adus in viata mea si cate ai schimbat la mine, involuntar.  Ca sa vorbesc despre tine nici nu mai spun. Te-am avut ca model intotdeauna. Ti-am admirat puterea, curajul, sinceritatea, demnitatea si felul de a fi.

Am sufletul plin de nostalgie,  ma incearca tot felul de ganduri si  cateva regrete. Ai plecat cu un zambet melancolic, ca intotdeauna.  As fi vrut sa povestim mai mult, sa depanam mai multe amintiri,  sa ne imbratisam mai tare, sa zambim mai des, sa colindam mai mult locurile natale, sa privim mai mult cerul, sa numaram mai multe stele cazatoare si sa ne punem dorinte, sa ma certi, sa ma rasfeti mai mult, sa meditam mai mult, sa facem mai multe si sa tragem timpul de partea noastra.

M-ai invatat sa cred, sa imi doresc, sa lupt si sa visez. Ai rupt orice bariera, ai trecut peste toti si toate, nu ti-a pasat de nimeni si de nimic si ai devenit cel mai bun prieten al meu.

Sa se fi asternut praful peste legatura noastra, peste amintiri, peste sufletele noastre?  Am plans crezand ca  s-a intamplat ceva cu noi si ca ne-am pierdut.  M-am intrebat daca ti-am gresit cumva, vreodata, daca te-am dezamagit sau daca te-am facut sa suferi. Am vorbit de parca s-ar fi intamplat ceva cu noi. M-am racit putin de tine incercand sa imi dau seama de ce starile tale mi-au fost atat de necunoscute in ultimul timp. Stii ca nu am liniste cand mi te simt suparat. Raspunsurile mi le-ai dat dintr-o imbratisare. Am meditat si nu s-a intamplat nimic cu noi, dragul meu. In sinea noastra, nu s-a schimbat nimic. In sufletele noastre, nu s-a schimbat nimic.

Suntem aceiasi copii carora le place sa se tachineze, sunt aceeasi Giorgiana micuta si sensibila, dar mai puternica acum,  esti acelasi om pe care il iubesc din toata inima. Te simt tot mai aproape de sufletul meu cu fiecare zi care trece.  M-ai facut sa cred ca nu exista lucru rau pe acest pamant, ci doar momente in care nu vrem sa vedem binele.

E trist ca toate lucrurile ce pana acum cativa ani avea mare influenta asupra mea, acum sunt lipsite de intensitate.  Cat de putine au ajuns sa fie lucrurile care sa ma miste emotional, sa zguduie sufletul in mine. Cat de dezamagita sunt cand privesc in jurul meu si nu mai vad niciun om care sa mi se asemene. Ma reduc la tacere oamenii lipsiti de principii si de prioritati.

Sa privim cerul intr-o noapte de august, sa ne lasam cuprinsi de liniste si sa le dam viselor aripi ca sa atinga stelele.

Colt de rai

Ganduri, amintiri, nostalgii…

Toate ma duc spre locurile dragi.

La poalele muntilor, in orasul Brezoi,  mi-am petrecut cea mai frumoasa parte din copilarie. Nimic nu se compara cu viata la munte. Un orasel mic, inconjurat  de sate raspandite si locuitori care te primesc cu caldura in casele lor depanand povesti.  Nu am crezut  vreodata ca voi ramane sufleteste legata atat de mult de un loc.  Aveam doar 4  ani cand am inceput sa gust din frumusetea infinita a acestui loc. Aici, am crescut simplu, natural si frumos.

Zburdam in voie si faceam tot ce-mi poftea inima. Nu existau restrictii pentru mine si nimeni nu ma putea opri. Colindam parcuri si magazine de dimineata devreme pana seara tarziu.  La apusul soarelui ma retrageam pentru cateva momente sus in varful muntelui trecand Lotrul pentru a admira frumusetile acestui oras. Nu am uitat cum este sa privesti rasaritul soarelui de la sute de km inaltime, cum este sa faci baie in apa Lotrului. Ce placute erau convorbirile cu oamenii de acolo atunci cand am crescut.

Peste rau, se afla o cabana. Ce o despartea de oras era un pod de lemn pe care il traversam alergand de fiecare data. Acolo, in acea casuta, se afla cel mai bun prieten al meu, catelul Gimmi. Mi se parea ca e cat un urs, dar eu eram mica si slabuta. I se facea blana arici cand cineva ridica tonul la mine. Ce frumos era si ce suflet avea. Copil blegut ce eram, il chinuiam mult. Ma urcam pe el si  il calaream, il trageam de coada, de urechi, de blanita, ii bagam degetele in ochi. Nu ma latra, nu imi facea nimic. Il pupam in bot, iar el imi raspundea cu aceeasi iubire lingandu-ma pe fata si punandu-si labutele dupa gatul. Parca ma strangea in brate. Cu cata naivitate l-am iubit.

Defileul Oltului, mi-a lasat si el amintiri frumoase si de neuitat.

Era minunat sa ma trezesc respirand aerul proaspat al muntelui, sa savurez in liniste ceaiul, sa admir frumusetea naturii, a rasaritului si a tot ce ma inconjura.

Mi-e dor mai mult ca oricand de acele locuri si de oamenii pe care ii am acolo.

Mi-e dor de copilul din mine, de zilele de vara, de dimineti senine si nopti cu ploi de stele, de frumos.

Mi-e dor de imbratisarile calde ale oamenilor pe care nici nu stiu de cand nu i-am mai vazut.

Mi-e dor de linistea de acolo, de firicelele de iarba, de cantecul pasarilor.

Mi-e dor de singurate, de apa rece de la izvor.

Mi-e dor de timpul meu pentru meditare si visare.

Sunt trista si redusa la tacere. Am lasat in acest colt de rai, parti din mine si un suflet de copil.

Muntele isi merita oamenii pe care ii are si  ma invata ca doar lupta cu greutatile vietii, da sens existentei mele. Muntele imi dezvaluie frumusetile lui si ma ajuta pentru a ma regasi.

           Am cautat pe munte o evadare in frumusete. 

2008_09_06_14_55_dscn1480

 

Rasfoind amintiri

Dulcea mea,

Amara mea,

Nostalgie…

In urma cu cateva zile,  m-am apucat sa scriu o scrisoare. Tot ce am simtit, ce am vazut,  ce am trait in ultimul timp, gandurile si  dorurile, pe toate le-am asterut acolo. Am vorbit in cateva randuri si despre oamenii pe care i-am cunoscut in ultimul timp, despre gustul amar al dezamagirii pe care mi l-au lasat unii dintre ei.

Imi vine sa plang cand ma gandesc ca dintre toti cei pe care i-am cunoscut nici macar unul nu mi se aseamana. E trist… Nu cred ca exista cineva care sa ma completeze asa cum imi doresc. Au fost tendinte de a crede ca am gasit acel om, dar o vorba spusa nelalocul ei si un gest nepotrivit, au fost de ajuns sa ma determine sa plec si sa imi doresc sa nu ma mai intorc.

Ma simt ranita, pentru ca atunci cand am oferit prietenia mea unui om, am facut-o fara sa stau pe ganduri. Ma doare ca tocmai eu cea care am fost mereu prezenta in viata anumitor oameni, astazi sunt judecata. Simtindu-mi lipsa, se va pune altfel pret pe prezenta mea.

Rascolind prin trecut dupa amintiri, dau de mine intreaga. Vad drumuri parcurse alaturi de oameni care astazi nu mai sunt, vad momente petrecute cu prieteni pentru care astazi sunt o straina, vad locuri unde candva am fost impreuna cu cineva, iar astazi sunt pustii. Totul imi e atat de cunoscut.  Am un trecut plin de oameni ce si-au lasat amprenta pe prezentul meu.

Aceste amintiri imi lasa un val de nostalgie in suflet si cateva lacrimi pe obraz.  Aceasta dulce nostalgie nu a durat mai mult de cateva minute, deoarece gandurile mi-au fost deranjate de un apel telefonic… As fi vrut sa dureze mai mult, sa pot plange mai mult, sa ma pot gandi mai mult, sa imi fie dor mai mult, sa ma regasesc mai mult…

Am nevoie de liniste, de singurate, de dragoste…

Când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
Când eşti nefericit nu are sens să o spui.
Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
Când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
Când eşti la pământ cine se interesează de tine?
Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?
 

Am scris lasand lacrimile sa curga pe foaie, eram coplesita de emotii si de dor.  Nu am mai auzit spunandu-mi-se ca va fi bine cu atata putere de convingere cum o spunea el. Imi e dor sa aud si sa cred asta. Bineinteles ca m-am adresat catre cineva in acea scrisoare, dar nu o va putea citi, pentru ca nu va ajunge acolo unde mi-e mie gandul.  La apusul soarelui, am ridicat privirea catre cer si mi-am pus o dorinta, stiind ca de sus cineva mi-o va indeplini intr-o buna zi,  apoi am trimis-o departe privind minute bune cum urmeaza cursul apei. Am trimis odata cu ea gandurile, dorurile, tensiunea acumulata, regretele, starile de interiorizare, dezamagirile, visele neimplinite, durerile, iluziile desarte.

                                    

                                                                              Am terminat prin a spune: A ta Giorgiana, pentru totdeauana!