Rasfoind amintiri

Dulcea mea,

Amara mea,

Nostalgie…

In urma cu cateva zile,  m-am apucat sa scriu o scrisoare. Tot ce am simtit, ce am vazut,  ce am trait in ultimul timp, gandurile si  dorurile, pe toate le-am asterut acolo. Am vorbit in cateva randuri si despre oamenii pe care i-am cunoscut in ultimul timp, despre gustul amar al dezamagirii pe care mi l-au lasat unii dintre ei.

Imi vine sa plang cand ma gandesc ca dintre toti cei pe care i-am cunoscut nici macar unul nu mi se aseamana. E trist… Nu cred ca exista cineva care sa ma completeze asa cum imi doresc. Au fost tendinte de a crede ca am gasit acel om, dar o vorba spusa nelalocul ei si un gest nepotrivit, au fost de ajuns sa ma determine sa plec si sa imi doresc sa nu ma mai intorc.

Ma simt ranita, pentru ca atunci cand am oferit prietenia mea unui om, am facut-o fara sa stau pe ganduri. Ma doare ca tocmai eu cea care am fost mereu prezenta in viata anumitor oameni, astazi sunt judecata. Simtindu-mi lipsa, se va pune altfel pret pe prezenta mea.

Rascolind prin trecut dupa amintiri, dau de mine intreaga. Vad drumuri parcurse alaturi de oameni care astazi nu mai sunt, vad momente petrecute cu prieteni pentru care astazi sunt o straina, vad locuri unde candva am fost impreuna cu cineva, iar astazi sunt pustii. Totul imi e atat de cunoscut.  Am un trecut plin de oameni ce si-au lasat amprenta pe prezentul meu.

Aceste amintiri imi lasa un val de nostalgie in suflet si cateva lacrimi pe obraz.  Aceasta dulce nostalgie nu a durat mai mult de cateva minute, deoarece gandurile mi-au fost deranjate de un apel telefonic… As fi vrut sa dureze mai mult, sa pot plange mai mult, sa ma pot gandi mai mult, sa imi fie dor mai mult, sa ma regasesc mai mult…

Am nevoie de liniste, de singurate, de dragoste…

Când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
Când eşti nefericit nu are sens să o spui.
Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
Când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
Când eşti la pământ cine se interesează de tine?
Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?
 

Am scris lasand lacrimile sa curga pe foaie, eram coplesita de emotii si de dor.  Nu am mai auzit spunandu-mi-se ca va fi bine cu atata putere de convingere cum o spunea el. Imi e dor sa aud si sa cred asta. Bineinteles ca m-am adresat catre cineva in acea scrisoare, dar nu o va putea citi, pentru ca nu va ajunge acolo unde mi-e mie gandul.  La apusul soarelui, am ridicat privirea catre cer si mi-am pus o dorinta, stiind ca de sus cineva mi-o va indeplini intr-o buna zi,  apoi am trimis-o departe privind minute bune cum urmeaza cursul apei. Am trimis odata cu ea gandurile, dorurile, tensiunea acumulata, regretele, starile de interiorizare, dezamagirile, visele neimplinite, durerile, iluziile desarte.

                                    

                                                                              Am terminat prin a spune: A ta Giorgiana, pentru totdeauana!

 

Mai aproape de cer

0ddb598d7ffaa5a0a2c56d4a8885a2b31.jpg

Cuvintele-mi dansau in suflet…

Am trait intens bucurandu-ma de fiecare clipa petrecuta alaturi de un om drag.  O imbratisare venita pe neasteptate, dar la momentul potrivit intr-o noapte tarzie de iulie, a fost de ajuns ca ma scoata din rutina, sa imi cucereasca sufletul si sa ma indemne la visare. Linistea se asternea incet peste inimile noastre care bateau atat de tare. Ne-am privit ore bune fara a scoate un cuvant.  Sufletul meu dansa dupa ritmul batailor inimilor noastre.
Stam intinsa cu capul pe picioarele lui si priveam cerul, un albastru care mi-a patruns dincolo suflet. Stelele erau mai multe ca oricand, iar luna plina stralucea cum nu a stralucit vreodata. A rupt tacerea si soptind m-a intrebat: Atat de frumos se vede cerul in ochii unui indragostit?! Ce puteam sa ii raspund la aceasta intrebare al carui raspuns se citea in ochii mei? Inca un moment perfect, mi-am spus! Imi doream sa traiesc la nesfarsit acele momente de care stiam ca nu o sa mai am parte curand.

Ploaia ne batea in geam, iar noi admiram tacuti cum picaturile se prelingeau pe parbrizul masinii. Nu imi place ploaia, ma nelinisteste si ma rascoleste, i-am spus. Inchide ochii si gandeste-te la ce iti place cel mai mult, imagineaza-ti ca esti pe malul marii, admirand valurile care ating incet nisipul, asculta-ti sufletul si ofera-i ce iti cere, mi-a spus. M-am rupt subtil de realitate. De data asta ploaia mi-a bucurat sufletul. De data asta mi-a adus un strop de melancolie, de  romantism, de reverie si de sensibilitate in suflet.  Ploaia nu este sinonima doar cu tristetea, ea  induce si frumusete. Ploaia vibreaza dragoste si implinire, nu doar mahnire si doruri neimplinite. Ploaia inspira intotdeauna.

Ce poate fi mai frumos decat sa stai in ploaie impreuna cu cineva drag, sa simti ca toate visele incep sa prinda viata, sa dansezi, sa razi, sa plangi de fericire, sa te cuibaresti acolo intr-o pereche de brate si sa iti doresti sa ramai acolo pentru totdeauna? Cu pasi inceti dar siguri, reusesc sa imi indrept privirile catre viitor, care mi se arata din ce in ce mai promitator.

Ploaia m-a adus mai aproape de cer…

 

Amalgan de sentimente

Inca unul s-a mai dus.

Am lasat in urma momentele triste si dezamagirile, oamenii care mi-au gresit, care pentru un timp mi-au luat increderea in mine si in cei dragi. Am lasat in urma tot ce m-a durut si m-a ranit, am trecut peste si m-am resemnat. Eu nu stiu ce inseamna sa urasti. Am prea multa iubire in suflet de daruit celor dragi, pentru a uri pe cineva. De-a lungul timpului am pierdut si amintiri ce nu se voiau a fi uitate. Amintiri frumoase care imi aminteau de oameni frumosi pe care i-am iubit si care m-au iubit candva, de anumite etape din viata mea in care m-am pierdut ca sa ma regasesc.

Imi amintesc nostalgica de puful papadiilor ce imi  pareau o lume colorata, de prima bicicleta,  de prima excursie, de primul jurnal, de primul oracol, de primul tovaras de joaca,  de anumite momente, de mare, de locurile dragi sufletului meu.

Imi era dor de simplitate. Imi era dor de soare. Imi era dor de oameni frumosi. Imi era dor de emotii. Imi era dor de zambete calde. Imi era dor de imbratisari. Imi era dor sa admir apusul dupa malul Oltului. Imi era dor de cuvinte sincere. Imi este dor de iubire…

17 ani.

Inceput.  Bairame.  Timiditate.  Vise.  Dorinte.  Sperante.  Incredere.   Fotografii.  Zambete.  Ramas bun.  Rasarit.  Refuz.  Iubire.   Amintiri.   Libertate.  Succes.  Nerabdare.  Destin.  Albastru.  Ratacire.  Despartiri.  Suflet.  Dor.  Calatorii.  Mare.  Scris.  Blog.  Zile de nastere.  Liceu.  Examene.   Prietenie.  Distanta.  Imbratisari.  Revederi.  Orgolii.  Natura.  Apus.   Libertate.  Cantece.  Vara.  Lacrimi.  Curaj.  Principii.  Muzica.   Cer.   Soare.   Dans.    Ganduri.  Literatura.  Uitare.  Iertare.   Olt.   Cel mai bun prieten.  Liniste.   Emotii.  Fluturi in stomac.   Locuri natale.   Lectii.  Copilarie.   Ratiune.   Sinceritate.

 

 

 

 

La apus de soare

Tarziu in departari cantau pasari de noapte.

Plimbandu-ne pe malul Oltului, am vazut cum apusul soarelui ne oferea un spectacol stralucitor. Ma ridicam incet pe varfuri sa il privesc in ochi si sa ii multumesc. Acel apus ne-a indemnat la visare de frumos.  Un moment de emotie trait alaturi de cel mai bun prieten. Cu el totul pare sa aiba sens.

Noaptea ne-a prins impreuna, imbratisati, privind cerul plin cu stele. Ascultam linistea care se asternea peste sat. Ma pierdeam ca un copil mic in bratele lui. Sunt nebuna dupa momentele cu el.

Priveam tacuta in zare, iar gandul imi era departe. Pe fundal se auzea melodia ,,It’s not goodbye”. Acea melodie a trezit la viata amintiri ce pareau a fi uitate. Imi tineam fata in palme si plangeam…de dor. Retraiam momentele petrecute cu un om drag acolo, ca parca mi-as dori sa le mai traiesc odata, imi aminteam cat de mult m-a facut acel om sa iubesc natura si acest loc minunat de unde imi iau zilnic portia de nostalgie. Imi aminteam cat de mult ne-am iubit…Nostalgia nu a intarziat sa apara.

Nu mi-a zis nimic, ci m-a lasat sa-i plang linistita in brate, stergandu-mi lacrimile si sarutandu-ma pe frunte din cand in cand. Eram uimita cum de m-a lasat sa plang, neincercand sa ma opreasca, caci niciodata nu m-a lasat. Ma intelegea si stia ca am adunat prea mult dor in suflet, prea multa tristete si prea multe ganduri, stia ca se intamplasera multe in ultimul timp si ca aveam nevoie sa plang si sa o iau de la capat. Nu mai fusesem de mult timp in acel loc si de acea amintirile au dat navala in sufletul meu. M-a mangaiat cu afectiune pe fata. Am crescut alaturi de acest om frumos!

Au fost zile si nopti pline de incarcatura emotionala. Am plecat de acasa devreme si ne-am intors seara tarziu. Am colindat locurile natale si ne-am regasit. Am povestit, am cantat, am ras, am depanat amintiri, ne-am imbratisat, am facut poze, ne-am zambit. Am facut ca timpul petrecut impreuna sa devina amintiri de neuitat.

Mi-a vorbit despre viata, despre urcusurile si coborasurile ei. Lectia cea mai importanta a fost sa nu uit niciodata de unde am plecat. Sa ma intorc din cand in cand ca sa ma regasesc. Mi-a spus sa profit de orice moment, de orice lucru, de orice clipa de fericire, de tot ce imi ofera viata. Lectii au fost multe, le-am invatat pe toate, dar le tin acolo alaturi de altele.

Parca nu mai dedic atat de mult timp blogului, dar atunci cand cuvintele se aduna prea multe, dau o fuga ,,acasa” si le scriu pentru a face loc altora noi. Sunt file albe care asteapta tacute sa fie pline de emotii, de trairi, de sentimente, de amintiri, de mine. Am observat ca de ceva timp blogul a devenit un jurnal intim la care voi anticipati cu tot ce simt, tot ce traiesc si tot ce vad in viata de zi cu zi. De fiecare data cand ma apuc de scris gandul imi fuge usor la un anumit om drag mie si in cele din urma sfarsesc prin a vorbi despre el.

P.S: Cum sa nu iti fie dor de asemenea om?

SAMSUNGLa

Fila de jurnal

In ultimul timp am scris doar despre lucruri vagi, triste, despre trecut, despre oamenii care au ales sa plece din viata mea. Asa mi-a fost starea.

Sunt un om neputincios in fata vietii, imi spun acum tinandu-mi fata in palme si stergandu-mi lacrimile cu un servetel. Mare dreptate avea cineva, atunci cand mi-a spus ca viata este o forta care ne controleaza pe toti. Nu am putut niciodata sa imi iau ramas bun de la un om, nu am avut puterea sa il privesc in ochi pentru ultima data. Nu mai am puterea sa vad cum rand pe rand pierd oameni! Din exterior par a fi omul pe care nu il misca nimic, dar sufletul imi e fragil, iar la o mica adiere de vant, se rupe bucati bucati. Am incercat sa nu mai pun suflet in lucruri, sa nu mai investesc sentimente in oameni, dar in toate incercarile mele de ,, a fi altfel”, am esuat de fiecare data.

Redusa la tacere de tot ce se intampla, ma inchid in mine si imi intreb sufletul cum ar fi fost daca toti oamenii care m-au ranit, ar  fi lasat lucruri bune in urma lor si amintiri frumoase? Cum ar fi fost daca as fi fost mai sincera cu mine atunci cand credeam orbeste in prietenii care nu-mi ofereau nimic? Cum ar fi fost daca atunci cand am spus te iubesc, mi s-ar fi raspuns  la fel de sincer? Ar fi fost diferit, nu? Cu siguranta. Sufletul meu are nevoie de ceva, de cineva, pentru a fi implinit.

Am fost intrebata de ce un copil ca mine scrie despre astfel de lucruri.  Stii tu cate nopti nu am dormit eu, in timp ce tu dormeai linistit? Stii cate lacrimi de dor, de tristete, de neputinta, mi-au curs si nu a fost nimeni acolo sa le stearga? Stii cata nevoie as fi avut sa fiu tinuta in brate, in noptile in care ploua? Doar sunt copil, nu? Copii au nevoie de afectiune. Stii ca mie imi e frica de oameni?  Stii ca sufletul meu e dependent de iubire si de frumos? Stii cat am luptat sa castig respectul oamenilor si admiratia copiilor? Stii cati oameni importanti am pierdut? Stii prin cate am trecut? Stii ca zambetul pe care ti-l afisez zi de zi e fals? Nu! Si atunci de ce te intrebi de ce scrie un copil despre asta…Scriu pentru ca doar prin scris imi pot elibera sufletul tot ce simt, de tot ce vad si de tot ce traiesc.

De ce unii aleg sa ramana atat de insensibili si de inumani la durerile celorlalti?  De ce doar prin bataie stiu unii sa se faca ascultati si intelesi? Doar asa stiu sa se afime? Doar de atat sunt capabili? Felicitari GENIILOR!

Lacrimile unui copil tie nu iti provoaca durere…?

 

 

Scrisoare catre

Steaua mea albastra,

Ziua cand ai intrat in viata mea, a fost ziua cand ai luat soarele si mi l-ai pus in suflet. Eram doi copii timizi, care au pornit impreuna pe drumul vietii. Erai singura mea prietena. Copilaria mi-a fost plina de tine. Nimeni nu avea voie sa te atinga si nici sa iti spuna ceva. Prietena mea cea mai buna e doar a mea, i-am spus mamei intr-o zi cand te-ai jucat cu altcineva.

Imi amintesc cu dor acum cat ne-am jucat impreuna, cat am crescut, cat am petrecut, cat am plans, cat am ras, cat am colindat, cate zile de nastere ne-am petrecut impreuna, cate urari sincere si de bine ne-am facut, cate emotii am trait, cate lacrimi strangeam in suflet cand una din noi plangea, cat de fericite eram cand una din reusea,  cate am impartit, cate lucruri ne-am daruit cu iubire.  Cat de sincere ne-am daruit una alteia. Cate jocuri am inventat, cate lucruri am stricat ca apoi sa le reparam. Erai un copil tampit rau de tot si faceai numai prostii.  Acum erai aici, in secunda urmatoare dispareai. Imi luai toata energia, dar nu ma plictiseam de tine.

Timpul a trecut, iar noi am crescut. Lumea papadiilor se transforma intr-o lume de roboti, in care noi nu ne regasim. Drumurile ni s-au despartit la un moment dat, am pasit nesigure pe noi avantandu-ne catre necunoscut.  Pentru mine, a fost de ajuns ca un om sa imi intre subtil in atentie, ca sa treci pe locul doi. Timpul dedicat pana atunci tie, ii era dedicat lui.  Mureai cate un pic pe din-nauntru, chiar daca nu spuneai, eu simteam asta.  Nu mi-ai reprosat nimic, dar ai plecat zicandu-mi: Sa nu-ti parasesti niciodata trecutul, oricare ti-ar fi prezentul. Mi-a trebuit mult timp ca sa inteleg ce ai vrut sa imi trasmiti, dar  intr-un final am inteles si ti-am dat dreptate.

M-am simtit singura multa vreme, simteam ca toata fericirea din acei ani se transforma in durere. Era o durere insuportabila. Ma intrebam cum poate Dumnezeu sa ofere unui om atata durere asa dintr-o data? Nimeni nu reusea sa ma inteleaga, pana nici eu nu ma mai intelegeam.

Cu timpul am cunoscut oameni noi care ma faceau sa rad si sa fiu fericita, sa privesc viata asa cum este ea.  Da, si am fost fericita, de ce as minti? Dar nu fara tine. Acei oameni au incercat sa ma faca sa te uit, sa te inlocuiasa, dar ce nu stiau ei, era faptul ca tu erai unica.

Cati oameni ca tine o sa mai gasesc pe drumul vietii? Cate prietene ca tine o sa mai am de acum incolo? Cati oameni o sa stie sa asculte, sa imi vorbeasca, asa ca tine? Cati oameni o sa ma mai inteleaga ca tine si cati o sa ma mai cunoasca atat de bine? Cati o sa ma mai alinte asa cum doar tu sti sa  o faci? Cati o sa ma mai iubeasca sincer pentru ceea ce sunt si nu pentru ce as putea fi? Cati dintre toti cei care sunt si care vor mai veni de acum incolo, stiu sa fie ca tine?

 

 

Cu drag, G.

 

 

 

 

Noapte de vara

Subtil, frumosul m-a atras din nou.

A fost de ajuns un singur moment, un cuvant, o privire, o imbratisare si un zambet sincer, ca inima sa bata de nebuna, iar gandurile sa-mi danseze haotic in minte.  Simteam ca nicio distanta nu este prea mare pentru a fi alaturi de omul fara de care sufletul meu nu este complet.

Am plecat cu pasi repezi spre locul meu de liniste, pentru ca stia bine ca doar acolo ma simt eu.

Am stat ghemotita ca un copil mic,  intr-o pereche de brate calde si primitoare, atat de cunoscute corpului meu. Admiram cerul, stelele, luna plina care a facut ca nostalgia sa isi faca simtita prezenta si ascultam cantecul pasarilor.  Ma gandeam la acei ani frumosi ani din viata mea, la copilul din mine, la naivitatea cu care priveam lumea si la usurinta cu care spuneam: Nu-mi pasa! Ma gandeam trecut si la amintiri, iar atunci cand fac asta ma intristez, dar imi aminteam din cand in cand ca traiesc un prezent alaturi de cei mai frumosi oameni si priveam cu putina speranta spre viitor. Pentru ca asta m-a invatat cel mai important om din viata mea.  Sa privesc cu nostalgie catre trecut, cu incredere catre prezent si cu speranta catre viitor. :) Ma gandeam la acel iulie nebun in care inima a castigat pentru prima data in fata ratiunii.

Vroiam sa multumesc, dar simteam ca de data asta cuvintele ma parasisera. Intr-un final i-am multumit pentru fiecare zambet sincer pe care mi la oferit, pentru fiecare cuvant dulce cu care mi-a alinat usor durerea, pentru fiecarea lacrima care mi-a curs, pentru fiecare palma primita, pentru fiecare zi in mi-a bucurat sufletul, pentru ca  a fost neconditionat acolo undeva pentru mine. Mi-a spus: Nu-mi multumi acum. Timpul nostru nu a trecut.  Am bufnit in plans si ne-am stans tare in brate.

Eram atat departe….Atat cu gandul, cat si cu sufletul. Ma intorsesem la ,,vechea mea casa”. Acolo totul ramasese la fel. Nu schimbase nimic. Peretii sufletului erau la fel de albi cum i-am lasat atunci cand am plecat, usile erau larg deschise, era aerisit si mirosea a frumos, a proaspat,  a curat si a vara. Amintirile triste erau puse in cel mai din fund dulap al sufletului, iar cele frumoase erau aranjate in ordine. Pusese oamenii din prezent pe un piedestal, iar pe cei din trecut ii privea ca pe niste amintiri frumoase.  Pe jos stralucea inocenta si puritatea de copil. Totul era aranjat.

Se ducea o lupta grea in mine intre sentimente si ratiune.  Stia ca o sa plec si mi-a promis ca acea casa va ramane a mea, indiferent de cine ii va  mai trece pragul. Ca pot sa ma intorc oricand acolo sa imi iau doza de liniste si fericire. Cu un zambet tamp am spus: Mi-ai prooomis!Apoi am adaugat sa aiba grija pe cine pofteste  in ea, pentru ca nu multi stiu sa mearga desculti si pe varfuri, sa admire.

Mi-a zis ca sufletul  meu nu trebuie sa apartina nimanui, ca trebuie sa las ceva frumos in urma mea, dar nu bucati din sufletul meu.

A ramas sa ne plangem lacrimile in liniste.