Orizonturi noi

A trecut mult timp de când nu am mai scris. Este ciudat ca după mult timp revin şi  scriu pe blog. Ce am făcut în tot acest timp? Am privit la oamenii din jurul meu, am căutat să-i cunosc, am aflat poveşti, am mai învăţat nişte lecţii şi am crescut. Sfârşitul despre care am tot vorbit şi de care trebuie să recunosc, îmi este teamă, a venit. A fost doar chestiune de timp, ca tot ce mi-am dorit în anii din urmă, să treacă.

Am avut o copilărie frumoasă. Ce a făcut-o să fie aşa? Păi, în primul rând oamenii care au fost alături de mine, în toţi aceşti ani. Începând cu părinții mei şi continuând cu cei care pe parcus şi-au găsit un loc în viaţa mea. În al doilea rând, locurile dragi pe care atât de mult le-am iubit. Curtea plină mereu de soare, leagănul unde mă găseam de fiecare dată citind şi toate locurile din jurul casei, au fost principalele piese din puzzel-ul copilăriei mele. În al treilea rând, momentele de care am avut parte.

Am vrut să merg în locurile mele de suflet şi am mers. Am vrut să strâng în braţe oameni dragi şi i-am strâns. Am vrut sa trăiesc o vară după plăcerea inimii şi am trăit-o.  Am cerut multe şi mi-au fost întinse cu dragoste toate. Am făcut tot ce mi-am dorit în aceşti ani şi nu regret nimic! Nici lacrimile, nici zâmbetele, nici situaţiile în care am fost pusă, nici întâmplările, nici locurile şi nici oamenii.

Acest blog, a fost locul unde o mână de oameni şi-au găsit repede loc în sufletul unui copil şi unde acesta şi-a scris deseori micile drame. Acum, copilul a crescut! Iată-l! Este pe punctul de a pleca spre alte orizonuri şi nu ştie dacă se va mai întorce curând. Toate relaţiile pe care le-a avut până acum cu oamenii de aici, vor rămâne  în trecut.  Priveşte cu încredere spre viitor. Nu ştie dacă va fi bine sau nu, dacă vor curge lacrimi sau dacă va ploua cu zâmbete de rămas bun.

Despărțirea de liceu, a durut şi ea. E un timp dulce-amar.  Anii de liceu, de o frumuseţe inegalabilă, rămân unici în viaţa fiecăruia dintre noi. Câte emoţii poate să aducă  finalul unui an şcolar, mai ales atunci când despărţindu-te de acest an, te numeşti absolvent?!

Ajunsă în ziua examenului de Bacalaureat, toate gândurile şi sentimentele  de orice fel, au fost puse pe pauză.  Am încercat să mă concentrez şi rezultatele au fost pe măsura eforturilor depuse. Mai departe,  am ajuns să studiez facultatea la care visam când eram mică.

 Recitesc articole vechi şi revăd clipele în care am râs, am plâns, am pierdut oameni, mi-am împlinit visele, am fost fericită singură sau cu cineva. 

  Mă bucur în final că am terminat 4 ani de liceu, de aventură prin viaţă, de încercarea de a deveni om, de sarificiile pe care le-am făcut, de lucrurile şi persoanele pe care le-am pierdut, de suferinţele pe care le-am avut şi mai ales, de munca pe care am depus-o şi curajul pe l-am avut pentru a continua.

În definitiv, am  învăţat să nu mai am încredere în nimeni, să spun nu, să fac ceea ce-mi place, să nu îmi mai pese. Am învăţat că oamenii vin şi pleacă, de multe ori nevăzuţi, cu o ultimă strângere de mână. Uneori rămân urme nevindecabile, alteori doar urme suave de parfum. Rămân amintirile, fotografiile în care am zâmbit fericiţi alături de ei, melodiile care par a fi făcute special pentru noi, clipele de tăcere şi, rămas-urile bune pe care la un moment dat ni le luăm cu toţii.


Cand o sa plec

Ajung din nou sa vad ca oamenii nu sunt niciodata ceea ce promit a fi. Evident este si faptul ca poarta masti, ca sunt  egoisti si rai, mi-a fost demonstrat de multe ori. Ca pleaca stiu, i-am condus privind cum au iesit din viata mea rand pe rand. Unii si-au luat ramas bun, altii au plecat fara sa privesca peste umar. Oamenii se schimba si uita. Cel care pana mai ieri iti era atat de aproape de suflet, astazi iti este strain.

Observ de ceva timp ca lucrurile incep sa-si piarda din valoare si spre surprinderea mea, analizandu-mi sufletul, nu sunt atat de afectata. Ruperea legaturilor cu trecutul a inceput de mult si se va termina abia la acel ultim, ramas-bun. Nu as vrea acum sa incep sa spun ca sunt tot mai multe clipele in care imi doresc sa plec si tot mai putine cele care m-ar putea determina sa mai raman si ca in momentul in care o sa plec, nu o sa ma mai intorc. Atunci cand mi se pune intrebarea unde vrei sa mergi mai departe, cred ca de fapt sunt intrebata: Ce faci, nu mai pleci odata? Si atunci zambesc resemnata cu gandul ca intr-o zi, departe de ei, viata mea va fi altfel.

Sentimentul despartirii imi apasa pe suflet tot mai greu si ma gandesc cu mare tristete la ziua in care voi pleca. Vor ramane in urma amintiri prafuite de timp si uitate cel mai probabil printre faramane de suflet, oameni dragi de care stiu ca-mi va fi dor si carora le voi simti lipsa si locuri frumoase de unde am inceput orice lucru din viata mea. Copilaria, relatiile speciale pe care le-am avut cu anumiti oameni, momentele importante  si toate lucrurile frumoase pe care le-am facut in acesti ani, si-au pus amprenta asupra mea, ramanand pe ecranul sufletului.

Fara pic de duiosie imi sunt deranjate sentimentele, gandurile si starile. Nu e nimeni care sa priveasca dintr-o alta perspectiva lucrurile. Nu se distinge nimeni de nimeni. Nu vreau sa fiu egoista, dar simt ca trebuie spus acest lucru. Atunci cand mie mi s-a gresit eu am iertat, greseli ce poate nu meritau a fi iertate si trecute cu vederea. Iar eu cand am gresit, tot ceea ce am facut pana atunci a fost uitat si dat la o parte, facandu-si loc cuvintele urate. De ce asa? De ce mereu asa?

Timpul a trecut si nu a privit pe nimeni in ochi, n-a intrebat pe nimeni, nimic, nu i-a pasat, nu l-a durut, nu a vazut si nu a stiut. A dus cu el multe si o sa mai duca! Sunt realista si-mi asum consecintele cu capul sus! Nu are rost sa ma mai plang de despartire, caci oricum va veni. Ca va fi dulce sau nu, ramane de vazut.


A trecut si asta

Acum la sfarsitul unei veri traite dupa placerea inimii, dupa evenimente si intamplari care si-au pus amprenta asupra mea ca un tatuaj, dupa ceva lucruri ramase in amintire, simt o greutate care-mi apasa sufletul. Gandurile si sentimentele-mi devin tot mai profunde, incepand sa prinda nostalgia timpului care trece si nu iarta. Ma gandesc oarecum cu tristete, ca ziua in care nimic nu va mai fi la fel, va veni. Tot ce voi lasa in urma dupa o ultima vara se va pierde undeva printre amintiri.

Tristetea celor dragi o citesc in ochii lor care plini de lacrimi ma implora in tacere sa mai raman. Marea de lacrimi, greutatea despartirii si linistea care se va transforma intr-un haos total, sunt momente care pana la urma fac parte din viata. Ajung sa vad pe langa despartirea de familie si, despartirea de liceu care nu cred ca va fi una usoara. In clasa a-IX-a nu puteam privi dintr-un unghi clar acest sfarsit. Imi era atat departe, necunoscut. Stand de mult ori pe scarile liceului ma gandeam cu nostalgie la aceste momente despre care nu am crezut ca o sa ajung sa vorbesc vreodata. Si atunci le vedeam la fel ca si acum, in ceata.

Privind inapoi descopar ca nu mai sunt acelasi om. M-am schimbat si mai trist, am crescut. Simt si vad asta. Tratez fiecare lucru cu seriozitate maxima si iau fiecare greutate a vietii ca pe o lectie. Am rugat timpul sa treaca si ghici ce, asta a facut. A trecut fara sa priveasca pe vreunul dintre noi in ochi, a luat cu el atatea si o sa mai ia! Mai este doar un pas ca tot ce mi-am dorit in anii din urma, sa treaca. Nu-mi pot multumi sufletul doar cu dorinta de a mai ramane, de a mai lua absente, de a mai fi strigata la catalog. Sunt lucruri carora pe tot parcursul celor trei ani nu le-am oferit atentie, iar acum incep sa le vad adevarata valoare.

Ma gandesc si la oamenii mei dragi de care copilaria mea este strans legata. Ei sunt cei care au contribuit prin momente autentince la formarea mea. Va trebui sa-i las si pe ei in urma. Si pe cei care au plecat, dar inca isi mai gasesc loc printre randurile mele. Acum tot ce mai am de la ei sunt cateva amintiri si lucruri pe care le pastrez. Motivele de tristete si regretele ca nu mai sunt in viata mea, au disparut de mult. Sunt doar nostalgiile a ceea ce a fost si atat.

In definitiv, oamenii pleaca, nevazuti, cu o ultima strangere de mana ori imbratisare. Uneori lasa urme adanci, nevindecabile, alteori, doar o unda de parfum… suav. Ne raman amintirile, fotografiile in care am zambit fericiti alaturi de ei, melodiile care par a fi facute special pentru noi, clipele de tacere si ramas-urile bune pe care la un moment dat ni le luam cu totii.

 


Dincolo de cortină

Că viaţa e dulce’ amară, o ştim cu toţii sau cel puţin ar trebui. Dar că viaţa-i frumoasă, nebun de frumoasă, o ştiu puţini, doar aceia care au suferit prea mult. Nimeni nu alege să fie bolnav, să sufere.

Autoarea jurnalului neterminat ,, Simplu, Daria ” s-a nascut  a-9-a zi a lunii iulie în vara anului 1989 la Drobeta-Turnu Severin. Urmatoarea vară, tatăl Dariei pleca pentru totdeauna în Orion, constelația pe care Daria avea sa o iubească atât. Pasiunea ei cea mai mare a fost astronomia. La şase ani a început să citească volumul ,, Astronomie şi spaţiu” pe care îl primise cadou de la mama ei. Şi-a dorit să devină astronom la NASA, dar diagnosticul de cancer a spulberat acest vis.

S-a suit pe catargurile verii şi-a strigat cu putere şi iubire: ”Vreau să trăiesc!” Mai târziu şi-a dorit să devină psiholog oncolog, considerând că psihologul este medicul sufletului. A fost şefă de promoție a Colegiului Naţional ,,Andrei Şaguna”, cât şi a Facultăţii de Psihologie din cadrul Universităţii ,,Transilvania” din Braşov.

Daria, a iubit atât de mult lumea asta. Iubea culorile, muzica, oamenii şi viaţa aşa cum era. Considera că trebuie să plătească un preţ pentri drumuseţea pe care o găsea pretutindeni. Un preţ prea mare!

Jurnalul neterminat este despre viaţă şi oameni. Despre cum Daria a luptat cu boala în tăcere, clipă de clipă, până la ultima. O luptă..câştigată în ceruri. Pe Daria timpul n-o fugărea. Trăia zi după zi ca şi cum ar fi fost ultima. Umbla pe un drum nevăzut al vieţii. Nimeni nu a văzut, nimeni nu a ştiut ce a fost dincolo de cortină, doar ele!
O port pe Daria în partea de sus a inimii!