Acum, doar amintiri

Nu mai am cuvinte. Am observat ca de la un timp imi pierd cuvintele prea repede. Incep sa scriu, iar la cateva propozitii mi se taie firul. Trag cu greu de mine sa duc pana la capat articolul de care ma apuc la momentul respectiv. Imi este teama ca va veni momentul in care scrisul nu o sa mai aiba niciun efect asupra sufletului.

Nu m-a pregatit nimeni pentru niciun sfarsit si nu mi-a aratat nimeni calea spre un nou inceput. Am pasit singura pe drumuri pe care nu mai fusesem niciodata alaturi de oameni care nu imi inspirau deloc incredere, am luat singura decizii in privinta anumitor lucruri, am trecut singura peste fiecare dezamagire si tot singura mi-am gasit puterea de a lasa trecutul in spate. Am castigat singura respectul oamenilor si afectiunea copiilor,  am luat doar ce a fost bun din ceilalti, am lasat o lume mai buna(sper eu) in urma mea atunci cand am plecat, pentru ca anumiti oameni au respirat mai usor doar datorita prezentei mele in viata lor. M-am resemnat atunci cand un prieten drag a devenit strain. Acel copil timid de acum cativa ani, a disparut incet.

Am fost singura dintotdeauna, insa prezenta continua a oamenilor in viata mea, a devenit o obisnuita. Am luat fiecare moment petrecut alaturi de cineva drag, ca pe un te iubesc etern si m-am atasat de fiecare data mai mult. Inca de cand eram copil mi-am dorit sa fac oamenii sa fie veseli, sa uite de tristete si necazuri in prezenta mea, am vrut sa nu vad pe fata oamenilor pe care ii iubesc tristete. Fara sa ma gandesc ca va veni o zi in care ei se vor realiza, isi vor indeplini scopul, isi vor construi fericirea pe nefericirea mea. Iar eu voi ramane ca un spectator mut sa aplaud filmul ce tocmai s-a terminat.  M-am ambitionat sa cred ca sunt si oameni care vor ramane alaturi de mine pana la sfarsit. De cate semnale de trezire as fi avut nevoie ca sa vad ca oamenii pleaca, ca sunt simpli pasageri prin viata mea ? Ca nimic nu este intamplator si ca nici rolul lor in viata mea nu a fost intamplator?!

Au fost oameni al caror rol a fost sa ma faca sa cunosc adevarata fericire, sa imi demonstreze ca cele doua cuvinte te iubesc nu au valoare daca ceea ce spui nu este echivalentul a ceea ce simti. Au fost oameni care m-au ridicat de unde eram la momentul acela si mi-au arat ca orice sfarsit este un nou inceput, au fost oameni care au contribuit cate putin la formarea mea ca om. Dar au fost si oameni care m-au ranit atat de tare incat mi-au luat increderea si speranta, care m-au dezamagit, care si-au aruncat namolul din suflet pe al meu, care mi-au zdruncinat increderea in mine si in prietena mea cea mai buna, oameni care voluntar sau involuntar, au reusit sa ma faca sa imi schimb conceptiile despre prietenie si sa o vad cu alti ochi fata de cum o vedeam pana acum 2-3 ani.

Prietena mea cea mai buna, era omul care cu o singura privire ma linistea. Ma cunoastea atat de bine, imi cunostea slabiciunile, stia totul despre mine. Ma doare ca acum vorbesc la trecut de ea, dar in acelasi timp ma bucur ca resusesc sa vorbesc despre ea la fel de frumos cum o faceam si atunci, mereu cu aceleasi cuvinte calde. Urmele ei sunt inca aici, dar parca sufletului meu nu-i mai este atat de necesara prezenta ei. Ma intreb, cum de am permis sa ma indepartez de ea? Cum de am permis altora sa ii ocupe locul, sau, poate doar sa ocupe golul lasat de ea…:-? Ma bucura faptul ca si-a pastrat felul de a ma asculta. Acum, regret ca m-am indepartat de ea atat de mult. Dar, totul se intampla cu un motiv. Si cred cu aceeasi tarie ca intotdeauna nici prietenia dintre noi nu a/este intamplatoare.  Si totuuuuuuusi, azi nu mai putem fi la fel ca atunci, caci a trecut timpul, iar legatura dintre noi s-a rupt si a devenit vaga.

Nu imi amintesc sa ma fi intors vreodata de unde am plecat…:-? Poate am revenit acolo doar cu gandul, cuprinsa de nostalgia vremurilor de atunci. Am plans intotdeauna dupa oameni si lucruri ce le-am pierdut.  Dar dupa un timp mi-am sters lacrimile. Am realizat ca nimeni nu merita nimic si ca mai presus de oricine, eu sunt cea mai importanta. Si fara apropo, multi au profitat cat au putut de mine. Nu traiesc cu regretul ca am facut aia, si pe cealalta, si altceva si tot asa, traiesc doar cu regretul ca nu am profitat inzecitat de ce mi s-a oferit, iar acum doar cu amintirile mai imi hranesc sufletul.

Fiecare moment, va deveni o amintire si tine de mine sa aleg ce amintiri pastrez in suflet.

Si numele tau, tot o amintire va fi intr-o zi..

 

 

 

About Giorgiana Mihăescu

https://priviredecopil.wordpress.com/cunoaste-ma/ Vezi toate articolele lui Giorgiana Mihăescu

2 responses to “Acum, doar amintiri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: